Mi se pare corect ca, înainte să-i întreb pe alții cum au ajuns unde sunt, să încep cu mine.
Povestea mea profesională nu are o linie foarte dreaptă. Are mai degrabă cicluri.
Unele lucruri au crescut foarte repede. Altele s-au oprit brusc. Unele întrebări au revenit după ani, doar că eu eram deja în alt loc.
Privind acum în urmă, seamănă destul de mult cu o spirală.
La momentul respectiv, evident, nu vedeam nicio spirală. Vedeam doar ce era în fața mea.
Primul ciclu: repede înainte
Până la 28 de ani, cariera mea crescuse mult și foarte repede.
Dintr-un om proaspăt ieșit de pe băncile școlii am ajuns manager. Conduceam oameni, luam decizii și primeam constant responsabilități, atribuții și așteptări noi.
Pe hârtie, suna foarte bine.
În realitate, uneori mă întrebam: Pot să duc toate astea?
Răspunsul meu oficial era, desigur: Da.
Răspunsul mai puțin oficial era: Nu sunt deloc sigură, dar sper să nu observe nimeni.
Rolul crescuse mai repede decât mine și, în loc să spun că mă simt depășită, am făcut ce știam atunci să fac: am încercat să controlez și mai mult.
Cu cât eram mai nesigură, cu atât deveneam mai autoritară. Puteam fi rigidă. Nerăbdătoare. Uneori dictatorială cu oamenii pe care îi conduceam.
Nu este partea din CV pe care aș fi pus-o cu bold. Dar este parte din inventar.
Astăzi pot să văd întrebarea pe care atunci nici nu știam să mi-o pun:
Sunt bună la asta sau doar am învățat foarte repede să fac asta?
Felul în care fac lucrurile îmi place?
La 28 de ani n-am mai avut prea mult timp pentru analiză. Viața a reorganizat agenda.
Stop joc
Într-o perioadă destul de scurtă mi-am pierdut jobul, au apărut rupturi în relații importante, iar planurile mele profesionale și financiare au încetat să mai arate ca planurile.
A urmat o perioadă în care întrebarea nu mai era: Cât de sus pot să ajung?
Era mult mai simplă: Bun. Ce am acum?
Și răspunsul nu mi se părea spectaculos.
Aveam experiență. Știam să muncesc. Știam să organizez. Știam să duc multe.
Aveam și un ego destul de zdravăn, dar nu cred că se trece la competențe transferabile.
Mai aveam ceva ce atunci nu apreciam foarte mult: capacitatea de a o lua din nou de la capăt.
Nu de la zero. De la ce aveam.
Apoi am cunoscut puterea și din partea cealaltă
La un moment dat, cineva a avut încredere în mine și mi-a întins o mână. A fost important.
Doar că experiența care a urmat mi-a arătat și ce înseamnă să fii de partea cealaltă a unei relații bazate pe autoritate și control.
Am simțit pe pielea mea cum este când cineva ridică vocea, domină și folosește puterea într-un mod care te micșorează.
Nu mi-a plăcut. Surpriză.
Mai târziu am putut să mă uit și la mine și să recunosc ceva mai puțin confortabil: nu eram străină de mecanism.
Formele erau diferite. Contextul era diferit. Dar relația mea cu puterea merita examinată.
Cum vreau să-mi folosesc puterea?
Nu dacă am sau nu putere. Nu dacă sunt sau nu capabilă să conduc. Ci: Cum vreau să fac asta?
La un moment dat am spus: Stop joc. Eu așa nu mă mai joc.
Al doilea ciclu: hai să mai încercăm o dată
A urmat o perioadă lungă de reconstrucție. Aproape nouă ani.
Mi-am refăcut viața profesională. Am muncit. Am crescut din nou. Am avut relații. Am făcut alegeri bune și alegeri pe care astăzi le-aș trece, cu generozitate, la categoria „material de studiu”.
Numai că unele teme au revenit.
În iubire apăreau oameni care voiau de la mine altceva decât voiam eu de la relație.
În carieră apăreau contexte în care capacitatea mea de a livra era foarte apreciată. Eu, ceva mai puțin.
Și încet a început să apară o altă întrebare:
Faptul că pot să fac ceva înseamnă că mai vreau să fac acel lucru?
Aici răspunsul a devenit interesant.
Pentru că la multe lucruri răspunsul era: Pot.
Iar la „Vreau?” începea o tăcere suspect de lungă.
În toată perioada asta am observat și ceva care revenea constant: integritatea.
Au existat situații în care mi s-a cerut să fac lucruri care intrau în conflict cu valorile mele. Și aici răspunsul meu era surprinzător de simplu: Nu.
Puteam negocia multe cu mine. Puteam munci prea mult. Puteam rămâne prea mult. Puteam încerca să demonstrez prea multe.
Dar exista o linie peste care nu voiam să trec.
Mult timp nu am considerat asta o resursă profesională. Astăzi o consider.
Al treilea ciclu: poate nu mai facem totul cu berbecul
Undeva între 37 și 39 de ani a început pentru mine un alt ciclu.
Tot reconstrucție. Dar cu alte întrebări.
Până atunci știam foarte bine să fac. Să împing. Să rezolv. Să duc.
Mai puțin bine știam să stau, să observ, să primesc, să aștept sau să accept că unele lucruri nu devin mai bune dacă împingi și mai tare în ele.
Am început să explorez conștient niște părți din mine pe care multă vreme le ignorasem.
Feminitatea. Ritmul lent. Receptivitatea. Vulnerabilitatea.
Ce se întâmplă dacă nu mai încerc să controlez totul?
Răspunsul scurt? Nu s-a prăbușit planeta. Ceea ce a fost încurajator.
Am început să văd că nu trebuie să aleg între două versiuni ale mele.
Nu trebuie să arunc femeia care știe să conducă, să decidă și să facă lucrurile să se întâmple pentru a descoperi o versiune mai blândă.
Ce păstrez? Ce nu mai vreau? Și ce parte din mine n-am folosit aproape deloc?
Păstrez capacitatea de a construi. Păstrez curajul de a decide. Păstrez experiența de a conduce oameni.
Nu mai vreau să confund conducerea cu controlul. Nu mai vreau să cred că valoarea mea stă doar în cât pot să duc.
Și vreau să fac mai mult loc pentru ritm, relație, curiozitate și lucruri care nu pot fi măsurate într-un Excel.
Excelul va supraviețui.
Privind înapoi, văd spirala
Dacă mă uit la toate aceste perioade separat, par vieți profesionale diferite.
Dacă mă uit la ele împreună, încep să văd ce se repetă.
La ce sunt bună?
La multe lucruri.
Ce dintre ele mai vreau să fac?
Nu pe toate.
Ce îmi dă energie?
Să construiesc, să înțeleg, să conectez lucruri, să creez ceva care are sens pentru mine și pentru alții.
Ce nu mai vreau?
Să confund performanța cu valoarea mea. Să conduc prin control. Să rămân într-un loc doar pentru că sunt bună la ceea ce fac acolo.
Ce s-a repetat?
Puterea. Autoritatea. Autonomia. Integritatea. Nevoia de a construi. Și lecția că pot să duc foarte mult — ceea ce nu înseamnă că trebuie.
Ce am acum și nu aveam la 28 de ani?
Mai multă experiență. Mai multe limite. Mai puțină nevoie să demonstrez. Și, sper, ceva mai mult discernământ.
Nu sunt convinsă că am terminat testele. Experiența de până acum sugerează chiar contrariul.
Dar poate nici nu despre asta este vorba.
Poate întrebările revin. Numai că eu nu mai sunt în același loc.
Și de fiecare dată când am avut senzația că trebuie să încep din nou, am descoperit mai târziu că nu începeam de la zero.
Începeam cu experiențele mele. Cu lucrurile pe care știam să le fac. Cu greșelile mele. Cu limitele pe care le descoperisem. Cu valorile care rezistaseră. Cu întrebările care reveneau.
Începeam cu ce aveam.
Acum punem întrebările pe masă.
Drumurile profesionale arată mai clar când le privim cu tot cu ocolișuri, lucruri care n-au mers și conexiuni văzute mai târziu.