În spatele
cănii de ceai.
Sunt Ioana. Aici adun întrebări, idei de încercat și povești pentru momentele în care te întrebi ce urmează în munca ta. Numele are și el o poveste.
Mi se spune „fata cu ceai”.
Nu, nu e un nickname ales cu inspirație de pe Instagram — e o poreclă pe care mi-au lipit-o prietenii, și pe bună dreptate.
La petreceri și reuniuni, eu eram cea care apărea cu o cană de ceai în mână, în timp ce restul lumii avea pahare cu tot felul de lichide mai... festive.
Recunosc, stârneam curiozitate — și, ocazional, câte o sprânceană ridicată.
Dar, dincolo de partea amuzantă, eu simțeam destul de multă inadecvare în astfel de contexte. Uneori și o ușoară adversitate. Mă simțeam puțin „off”, ca invitatul care a venit la petrecerea greșită cu ținuta greșită.
Și, cumva, ceaiul — acest lichid „colorat” din cana mea — devenise lucrul care mă ajuta să mă integrez, dar și să mă ancorez.
Să fiu acolo cu ceilalți și, în același timp, să rămân eu.
Așa am devenit, în cercul meu de prieteni, „fata cu ceai”.
Multă vreme atât a fost: o poreclă. O glumă între prieteni. Cana mea nelipsită de la petreceri.
Până când, mult mai târziu, am auzit-o altfel.
A fost unul dintre acele momente de „aha” în care ceva ce ai avut mult timp sub ochi capătă, dintr-odată, alt sens.
Nu pentru că aș fi descoperit, după ani de zile, că prietenii mei îmi codificaseră misiunea profesională într-o poreclă. Ar fi fost impresionant, dar le-aș acorda cam mult credit.
Pur și simplu, eu am început să aud altceva în aceleași cuvinte.
Nu doar ceaiul cu care veneam.
Ci ce ai.
Cu ce vii. Ce ai al tău. Ce ai adunat pe drum. Ce rămâne al tău chiar și atunci când nu te potrivești perfect cu ceea ce se întâmplă în jur.
Și, dintr-odată, porecla pe care o purtasem atâta timp a căpătat pentru mine un sens nou.
„Fata cu ceai” devenise „Fata cu ce ai”.
Am studiat informatica, dar programarea și cu mine n-am avut chimie. Ne-am dat o șansă, am văzut că nu merge și am rămas în relații civilizate.
În schimb, m-a prins altceva:
Ce putem face interesant cu ea?”
Acolo mă simt în elementul meu.
Undeva între „Am o idee!” și „Uite, începe să prindă formă.”
Îmi place să aduc la aceeași masă idei, oameni, business și tehnologie și să găsim drumul de la „ar fi interesant dacă...” la ceva care chiar funcționează.
Poate fi un produs. Un proiect. O automatizare. O primă versiune pe care o poți încerca. Sau o idee care, pentru moment, locuiește fericită într-un document intitulat „varianta_finală_7”.
Și am o relație destul de complicată cu expresia „nu se poate”.
Nu pentru că aș crede că orice este posibil. Uneori chiar nu se poate.
Dar înainte să accept verdictul, îmi place să întreb:
Nu mă interesează să contest lucrurile doar de dragul de a le contesta. Dar când aud „așa se face”, „asta nu merge” sau „nu se poate”, primul meu impuls este să mă uit puțin mai atent.
Ce anume nu merge?
Ce ne oprește?
E o limită reală sau doar felul în care am făcut lucrurile până acum?
Uneori răspunsul rămâne: nu se poate.
Alteori apare o portiță.
Și portițele mă interesează.
Multă vreme am avut senzația că tocmai contradicțiile trebuie rezolvate. Că, la un moment dat, ar trebui să aleg o parte.
Structurată sau intuitivă.
Pragmatică sau creativă.
Cu timpul am început să mă întreb dacă nu cumva mă uitam la ele greșit.
Poate nu trebuia să aleg.
Poate că tocmai lucrurile care nu păreau să stea împreună aveau ceva de spus despre felul meu de a lucra.
Cu timpul, mi-am dat seama că fac ceva asemănător și atunci când punctul de plecare nu este un proiect, ci un om care încearcă să-și dea seama ce urmează.
Tot caut legături. Tot pun întrebări. Tot încerc să văd ce există deja și ce ar putea prinde formă de acolo.
Doar că, de data asta, întrebarea nu mai este:
Ci:
De aici putem porni.
Ai o idee? Perfect.
Ai doar o bănuială? E suficient.
Ai trei idei, 17 tab-uri deschise și nu mai știi exact de ce ai deschis jumătate dintre ele?
E și acela un punct de plecare.
Am pornit de la ideea că trebuie să aleg.
Acum mă interesează mai mult să văd ce se întâmplă dacă le pun împreună.
Locul acesta a crescut în jurul întrebării pe care am ajuns să o aud în propria mea poreclă: